Cand copilul creste

Anul acesta Vero a implinit 10 ani, motiv de bucurie, dar si de ingrijorare. Nu am fost pregatiti pentru ceea ce ni s-a intamplat si trecerea timpului mai mult ne-a impovarat. Scriu, acum, o poveste fara cuvinte, despre o lume care ne-a rapit copilul, dar si despre lumea aceasta in care ne dorim cu totii sa traim. De cand am aflat diagnosticul, au fost o mana de oameni cei care ne-au sustinut si chiar mai putini cei care au reusit sa ne inteleaga. Este foarte greu, daca nu imposibil, sa intelegi ceva ce nu ai trait. Dar, daca tot am ales un moment aniversar, voi scrie despre: credinta, speranta si iubire.
Am gasit intelegere, sprijin, o incurajare si vorbe bune, intotdeauna la biserica. Este incercarea noastra, menita sa ne tina impreuna, sa ne faca mai puternici si sa ne intareasca credinta. Avem amandoi Duhovnici, nu ajungem cat de des ne-am dori la biserica, dar impartasania primita ne da tuturor sa mergem mai departe, zi dupa zi, sa nu ni se mai para atat de greu si sa rezistam. Primim de multe ori intrebarea: cum rezistati? Rezistam, in primul rand, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca este un exercitiu de onestiate, dupa o anumita varsta a copilului iti este tare greu sa mai crezi si sa speri din toata inima ca se va face bine. Nu stim clar si rational la ce putem spera, dar avem toata credinta ca se va deschide mereu o cale pentru ca al nostru copil sa fie implinit si fericit. Afectiunea Veronicai ne-a facut sa ne depasim zona de confort, sa ne mutam intr-un oras mult mai mare, sa interac tionam cu oamenii pentru a gasi surse de finantare, sa facem demersuri pentru a ne deschide un ONG. Imi place sa cred ca situatia in care suntem va scoate la lumina tot ceea ce este mai bun in noi.
In acest cadru, voi trece la cea de-a doua parghie care ne-a sustinut sa mergem mai departe: oamenii. Este vorba despre familie, prieteni, colegi, rude, oameni cu care am interactionat foarte puntin, dar care ne-au impactat enorm de mult. Efortul este enorm din partea tuturor care ne sunt alaturi, dar momentul meu de liniste a venit de la o persoana pe care o cunosc destul de putin. Eram la coafor, cand stilistul mi-a spus, dupa ce a aflat povestea fetitei noastre: ” asta ai tu de facut in viata asta”. A fost momentul in care am devenit mult mai constienta de menirea mea pe acest pamant. Toti parintii au probabil aceasta menire, dar pentru noi a-i fi bine Veronicai este ratiunea pentru care traim si muncim, pentru care facem tot ceea ce facem.
In alta ordine de idei, am mai scris dar revin, grija pentru sanatatea fizica si psihica a parintilor si fratilor copiilor cu autism este esentiala. Sportul, vacantele, alimentatia sanatoasa pot parea clisee sau un lux pe care familiile copiilor cu autism nu si-l permit; toate acestea sunt, in estenta, motorul care va duce familia mai departe.
In incheiere, am mai pastrat un ingredient: iubirea. Iubiti mult, intens si din toata inima. Saditi si daruiti iubire: pentru familie si prieteni, pentru alti copii sau oameni cu probleme, pentru cei aflati in nevoie.
Viata cu autism este un puzzle, iar copilul vostru special este cheia pentru a-l rezolva cu succes!