Cea mai frumoasă zi din viața, este cu siguranță ziua când ți se naște copilul, un pui de om, care atunci face cunoștință cu lumea. Autismul nu se vede, nu știe nimeni sa îți spuna că deasupra plutește un nor negru și greu pe care nu îl vezi.
Căutăm detalii, lucruri care poate au fost altfel, dar ne-au scăpat. Pot spune doar că în prima luna Vero dormea foarte mult, pentru ca apoi să nu mai doarmă aproape deloc, că întâi nu plângea, pentru ca apoi să plângă fără a o mai putea opri. Până la 2 ani au fost zile în care transportam transpirat scutece, fel și fel de cutii de lapte praf, picături minune și orice alte remedii anticolici, sau împotriva durerilor legate de erupția dentară. Să nu dormi noaptea, aproape doi ani de zile, este o provocare, doar că puiul nostru incepea să crească, din ce în ce mai mare, mai frumos și mai deștept.
Dacă a fost ceva? A fost un singur lucru, un fluturat din mânuțe când se bucura. Dacă am fi putut face ceva diferit? Nu cred. Viața ne-a arătat între timp o luptă dura, pe care inițial am vrut să o înfruntam, să facem și mai multă terapie, să luptăm și mai tare, să încercăm orice nu am încercat. Ne-au trebuit ani să vedem ca doar ajutând copilul vom reuși, dacă ei îi place, dacă poate, dacă vrea să răspundă înseamnă că am reușit, înseamnă că este un pas mic ce merită a fi sărbătorit.
Am trecut prin 4 ani de încercări într-o singură postare, nu a fost simplu și nici ușor.
Pentru a mă intoarce la etapa de bebeluș, un copil care este lumina ochilor primește tot ceea ce pot oferi părinții mai bun: nopți de legănat, în care nu mai știi dacă ai scăpat copilul sau păpușă, ciorbă cu apă plată , diversificare după cărți, rețete pentru bebei, proaspăt preparate și plimbări interminabile la aer curat. Totul cu drag și fără nicio urmă de îmi este dor de timp doar pentru mine, sau mai stam și noi în casă!
Am avut și avem parte de iubire, este bine, în momentele când suntem jos ne dăm seama ca am atras în primul rând oameni. Vero emană o energie aparte, are un dar de a se face plăcută și acolo unde ne-a purtat pașii oamenii ne-au înconjurat cu dragoste și bucurie. Am lăsat un loc numit acasă, pentru a veni la București cu bagajul pentru 2 săptămâni, au trecut de atunci 3 ani. Am primit zilele trecute pozele de absolvire a grădiniței, pare un drum scurt și rapid, dar nu a fost așa. Nu pot să închid fără a reveni la oameni, au fost mulți cei care ne-au fost alături, care au plâns, au sperat, ne-au încurajat și ne-au ajutat cum au putut mai bine. Să ne dea Dumnezeu speranță și să rămână mereu în viața noastră oamenii care ne aduc lumină.
