Altă viață, acesta este expresia care definește ceea ce ți se întâmplă după ce copilul primește diagnosticul de autism. Tot ceea ce am auzit de la specialiști nu a făcut decât să ne încarce și mai tare, crudul adevăr “nimeni nu știe ” este precum picătura chinezească, nu face decât să adâncească din ce în ce mai mult durerea.
Prognosticurile primite în legătură cu evoluția afecțiunii au fost inițial optimiste, pentru că al nostru copil avea trei ani și patru luni, iar afectarea era una medie spre ușoară, în plus ritmul de învățare era destul de rapid în unele arii. Nu am știut niciodată să identific prea bine acest carusel al emoțiilor, dar la început am simțit eliberare și speranța. Eliberare pentru că în sfârșit descoperisem de ce avea soția mea acele sentimente de neliniște și speranță, pentru că am fi avut toate motivele să fie așa.
Diagnosticul oficial l-am primit pentru prima dată în cabinetul unui psiholog, ne-a îndrumat cu pașii pe care îi aveam de făcut în recuperarea Veronicăi și ne-a dat exemplul mămicilor care reușesc minuni în recuperarea puiuților.
Am pornit un drum complet necunoscut, nu am simțit niciun moment teamă, am știut doar că trebuie să luptăm. Sentimentul acesta de luptă vine din credința că autismul este un balaur ce trebuie învins. Autismul este un balaur, care îți răpește copilul, dar singura variantă este să faci pace cu el.
Ne-ar fi fost de folos ca primirea diagnosticului să fi fost însoțită de câteva ședințe de terapie din partea statului și mai ales de cineva care să ne spună: că este același copil minunat ca înainte de primirea diagnosticului; că recuperarea înseamnă pe lângă procedurile de terapie o viață de familie așa cum a fost și până atunci (pentru că sunt și cazuri în care copilul chiar este stimulat corespunzător și prin învinovățirea părinților nu se face decât să se piardă toate lucrurile bune) și că meseria de părinte implica muncă și dedicare pe viață, indiferent dacă al tău copil este tipic sau nu.
Pentru că nouă nu ne-a spus nimeni, o facem noi pentru alți părinți, există o etapă de negare, dacă se întâmplă minunea între timp- totul este extraordinar, dar dacă nu se întâmplă începe să se instaleze deznădejdea.
Închei într-o nota realistă “Sky is the limit” și atâta vreme cât obiectivele sunt de la început îmbunătățirea calității vieții și fericirea copilului lumea autismului nu mai este atât de întunecoasă.
 | RăspundeRedirecționează |
