Viata altfel

Ne-am facut multe planuri, ne-am imaginat viata de parinti in multe feluri, am fost atenti la fiecare detaliu, dar niciodata nu ne-am pregatit pentru ce ni s-a intamplat.
Cativa ani am scris in jurnal, suplinea cumva prietenii pe care nu ii am, asta pana cand am inceput sa scriu aproape in fiecare zi ca sunt obosita, asa ca m-am oprit.
Am intrerupt terapia Veronicai, pentru ca nu eram pe drumul cel bun. Au fost sarbatorile de Paste, ne-a vizitat o prietena din liceu, s-au intalnit mai multi copii, dar Vero nu a participat deloc.
Suntem amandoi deprimati, Bogdan a fost foarte solicitat, iar eu nu am reusit sa imi depasesc starea de tristete. In noaptea de Inviere chiar am plans si simt nevoia sa plang constant. Voiam sa fac un gest caritabil, am incercat sa privesc in jos, sa ajut pe cineva cu mai multe probleme, dar mi-am dat seama ca pot face zilnic ceva pentru Veronica.
Cand am ajuns prima data in Bucuresti nu reuseam sa ma orientez, asa ca priveam in sus pentru a gasi calea. Acum sunt pur si simplu blocata, nu reusesc sa privesc nici in sus, nici in jos.
Vero seamana foarte tare cu kardinalu din Rainman, daca isi doreste sa manance ceva trebuie sa obtina imediat, plange precum un copilul de varsta mica si nu poate astepta deloc. Nu vreau sa para totul lupsit de speranta, s-au intamplat si lucruri bune: a fost destul de cuminte in tren, este iubita de oamenii care interactioneaza cu ea si a fost linistita la biserica.
Am tendinta sa fiu nerecunoscatoare, oricat ar suna de trist am fost linistita pentru ca am ajuns cu copiii la biserica si la cimitir. Imi lipsesc atat de tare tata si bunica, dar avem o datorie, sa fim puternici, sa luptam, sa ne bucuram de viata si sa mergem mai departe.
Pentru ca este perioada sarbatorilor se spune ca “Dumnezeu le da doar celor care pot sa duca”, nu stiu daca este adevarat, stiu doar ca iubesc copii si au un loc aparte in inima mea.
George este la tara, nu reusim sa ne mascam tristetea, nu reusim sa ii oferim mai mult, duce povara impreuna cu noi, chiar daca nu este ceea ce ne dorim. Spre deosebire de Vero, el chiar s-a bucurat de cadoul pe care l-a primit de iepuras.
Suntem tristi, comunicam putin si ne gasim refugiul in spatele ecranului de la telefon. Avem amandoi Facebook, cautam glume, oameni fara probleme, normalitatea. Incercam de o viata sa ne integram in ceva ce nu ni s-a potrivit niciodata, am fost de la inceput altfel. Nu am reusit sa ne schimbam mentalitatea, nu ne-am gasit calea, pasiunile si lucrurile care sa ne bucure. Suntem izolati, daca nu am putut invinge autismul am inceput sa facem parte din el. A fost o vreme cand am refuzat sa credem, ne-am luptam cu puteri pe care nu le aveam, am zabit, am trait, pana intr-o zi cand nu am mai putut nega realitatea.
Nu ne-am integrat intr-o comunitate care sa ne sprijine, nu avem plase de siguranta, ne avem doar unul pe celalalt. In ficare zi Vero pare ca are motive de suparare, fie a varsat, a fost racita, a durut-o maseaua sau au batut-o pantofii.
Nu stim cum se descurca alti parinti in situatia noastra, unii mai bine, altii probabil mai greu, suntem undeva la mijloc.
Ne acomodam la viata altfel, nu stim daca asta inseamna “a avea”, “a fi” sau “a invata”. Material nu sunt lucruri pe care sa ni le dorim, in alta ordine de idei ne dorim sa fim sanatosi, dar poate ca suntem deja.
Nu stim care este pana la urma scopul, in fiecare seara, cand punem capul pe perna ar trebui sa fim recunoscatori ca a mai trecut o zi in care am ingrijit-o pe Vero. Incercam sa ii oferim experiente cat mai diferite, sa o facem fericita, sa o vedem ca rade cu pofta.
Nu stiu daca iti poti alege sensul in viata, sau iti este dat de undeva de Sus. Am in continuare oameni care ma inspira, pentru a reusi sa rezist am ales sa fac o schimbare, am inceput sa merg la sala, sa fac sport. Nu pot spune ca sunt dependenta de sport, sau ca imi face placere sa fac miscare, dar o vad ca pe o rutina care ma ajuta sa rezist. Am nevoie de stabilitate, de lucruri predictibile si sportul ma rasplateste pe masura efortului pe care il depun.
Cand ai un copil, si mai ales un copil cu autism el devine scopul in viata. Toate discutiile dupa ce am devenit mama erau despre copil sau despre terapie. Acum am devenit atat de tacuta ca aproape nu mai am subiecte de discutie.
Linistea sarbatorilor petrecute in casa de la tara m-a facut sa obtin claritate, stiu ca imi doresc sa ma apropii mai mult de Veronica, sa fac parte din viata ei, iar asta inseamna sa devin putin terapeut.
Problemele si suferinta ii indeparteaza pe cei din jur, mi-a lipsit un umar pe care sa plang, o voce care sa ma asigure ca totul va fi bine, un mesaj sau un telefon de la oameni carora chiar sa le pese.
Inchei impacata, am fost cu familia, am fost sanatosi si suntem parinti supereroi, iar asta inseamna sa daruim mai mult decat primim. Privim inainte cu credinta, speranta si iubire.